| 1.
|
MONOC'ORD, -Ă, monocorde, adj., s.n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S.n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. si: (2) monocorduri] - Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
Sursă
: DEX'98
(48458)
- LauraGellner |
| |
| 2.
|
MONOC'ORD adj., s. (MUZ.) 1. adj. unicord. (Instrument ~.) 2. s. canon. (Vechiul instrument numit ~.)
Sursă
: Sinonime
(194647)
- siveco |
| |
| 3.
|
|
| |
| 4.
|
monoc'ord adj. n., f. monoc'ordă; pl. n. si f. monoc'orde
Sursă
: DOR
(262770)
- siveco |
| |
| 5.
|
monoc'ord s. n., pl. monoc'orduri
Sursă
: DOR
(262771)
- siveco |
| |
| 6.
|
MONOC'OR//D ~dă (~zi, ~de) 1) (despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă. 2) fig. Care se caracterizează prin lipsă de variaţie; monoton. /<fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord
Sursă
: NODEX
(343717)
- siveco |
| |
|
|